de Tudor Mihaita, instructor Absoluto
„Camil e noul nostru coleg. Vine de aproape o luna si a mai facut doar ceva judo inainte. Are cam 1.85 si doar… 135 de kg. Deats hevy, my fren! Aseara am facut sparring pentru prima data cu el. Stiam ca daca reuseste sa ajunga in control lateral, mai ales ca ii place controlul de judo (kesa gatame), imi va fi foarte greu sa-l mai indepartez de pe mine. A incercat sa treaca in lateral din garda mea 🙂 si i-am luat spatele. In control spate Camil isi permite sa se ridice pe tine, ca sa-i duci toata greutatea. Am prins o strangulare cu gi-ul si cat timp am incercat sa finalizez fara sa reusesc si cat timp am tot ajustat strangularea, evident… i-am carat greutatea. Cand in final am vrut sa tranzitionez (desi e cam greu sa te misti sub Camil), deja nu imi mai simteam antebratele. Pieptul oricum nici nu stiam ca il mai am. Au urmat vreo cinci minute de sparring cu mine in testoasa si cu aceleasi 135 kg deasupra mea, ba mai mult cu o tentativa de strangulare ceas. Cand tentativa mea de inversare a esuat lamentabil cu Camil deasupra in control lateral, mi-am dat seama ce bine ma simteam cu el deaupra in testoasa. Si-a ocupat controlul de judo, ba mi-a mai prins si bratul. In momentul acela m-am uitat sa vad daca cineva nu se suise pe Camil sa-l ajute sa ma ingroape in saltea. Trecusera 10 minute si pentru prima data imi doream sa aud fluierul arbitrului, sa ma strige mama sau sa aud sirenele de razboi. Camil nu mai avea 135 kg, ci parca 400. A inceput sa ma stranga de cap, sa-mi astupe gura si, apoi, sa ma stranguleze cu antebratul. Daymn, e o centura alba deasupra mea care vrea sa ma finalizeze! Cred ca asta ar fi trebuit sa-mi zic ca sa ma impulsionez. Tot ce puteam sa-mi zic in schimb era: Daymn, sunt 135 de kg deasupra mea si eu nu pot sa ma misc si de-abia mai respir! Camil, probabil ca a citit acest gand al meu si a trecut la imi astupa caile respiratorii cu axila sa. Cu tot respectul pentru el, axila lui ocupa trei guri si doua nasuri. Din cand in cand, prindeam un cm cub de aer care ma salva pentru urmatoarele 3 secunde. Cum spun povestile: secundele erau minute, minutele erau ore :). Si atunci am simtit ca tot timpul exista o iesire: bati de doua ori cu palma in saltea sau pe adversar. Era usor, nu? Eram total epuizat fizic, alta cale de iesire nu era, duceam doua accidentari si un spate in piuneze. Tudor, ai toate scuzele din lume! Give up, my fren! Si atunci mi-am dat seama ca discutia o purtam cu mine. Nu ma luptam impotriva lui Camil. Ci impotriva mea. Era lupta impotriva „demonului” ala care e mai puternic decat orice adversar. Care te poate impinge de la spate sa cuceresti Everestul sau iti da una peste picioare chiar inainte sa intri pe saltea la primul meci din competitie. Eram doar eu si cu mine. Camil nu mai conta. Cand orice farama de putere din corp imi disparuse, singura pe care o mai aveam era in minte. Ceva ma oprea sa o gasesc…
I-am supravietuit lui Camil. Dar Camil este mult mai putin puternic decat adversarul pe care l-am invins in acel sparring. E acel ceva din noi care ne face sa ne oprim, fara a ne lasa sa vedem resursele ascunse pe care tot timpul le avem. Lupta e in mintea noastra si de-abia apoi cu adversarul. De cand afli de competitie cu o luna inainte, apoi la antrenamente, in drumul spre sala unde se tine concursul, cand intri pe saltea si iti vezi adversarul si apoi la final cand poate ai pierdut si ai nevoia sa continui sa mai crezi in tine, sa te mai antrenezi, sa mai participi si la urmatorul concurs. Cu adversarul te lupti 5, 6, poate 10 minute… In rest, te lupti cu tine insuti. Si chiar si in acele 5, 6, poate 10 minute, uneori adversarul cel mai greu de invins este chiar in tine. Si lupta nu e doar in sala de BJJ. Trebuie sa-l infrangi atunci cand te face sa crezi ca nu mai poti continua, in orice situatie din viata ta!”
