In videoclipul de mai jos, Ciprian Carausu, antrenor de MMA si BJJ la Absoluto Fighting Center, ne arata cum putem ataca o ghilotina din demigarda adversarului!
0 Likes1 View0
Capcana distantei. Vezi cum isi pacalesc Anderson Silva si Conor McGregor adversarii.
Mai jos, traducerea unui articol scris de Jack Slack referitor la distanta, controlul acesteia si cum este folosit acest lucru de luptatori mari precum Conor McGregor si Anderson Silva:
Controlul distantei ramane unul din putinii factori comuni pe care ii putem identifica in luptatori de top in box, kickbox, muay thai si arte martiale mixte.
In timp ce ma uitam la Sean O’Malley impotriva lui Andre Soukhamthath la UFC222, un tipar familiar a devenit aparent: O’Malley fenta si simula lovituri, iar Soukhamthath se retragea. Odata ce Soukhamthath se apropia de cusca si nu mai avea unde sa se duca, O’Malley se pregatea dar statea oricum inafara distantei standard de striking. Cand O’Malley ataca, o facea cu lovituri lungi de picioare si lovituri ciudate de brat la corp. Cand Soukhamthath incerca sa iasa prin deplasare circulara, O’Malley incerca lovituri circulare de picior. Cand Soukhamthath incerca sa-l atace pe O’Malley, intra practic intr-o zona moarta, O’Malley avand suficient spatiu la dispozitie incat sa nu fie surprins si sa se retraga spre centrul custii.
Cam asa a decurs tot meciul. Majoritatea isi vor aminti dreapta lui O’Malley pe contra cu care l-a pus la podea pe Soukhamthath.
Dar la un moment dat in prima runda, Soukhamthath a avut succes cu ceva ce nu vezi prea des in MMA si l-a surprins pe O’Malley. Soukhamthath i-a dat peste mana cu stanga si a lovit cu dreapta in timp ce a facut un mic truc de deplasare. O tehnica clasica in meciurile de karate pe puncte dar si o favorita a lui Benny „The Jet” Urquidez, veteran al kickbox-ului. In loc sa isi largeasca pozitia picioarelor, aduce piciorul din spate mai aproape, plasand astfel picior de sprijin si de forta mai aproape de adversar si sub centrul propriu de greutate.
E o tehnica simpla pentru a acoperi distanta repede – desi una cu multe riscuri – si una din cele mai directe cai de a ataca una din cele mai dominante strategii in MMA: capcana distantei.
Capcana distantei explicata
Loviturile pe contra sunt cele mai puternice arme pe care un luptator le are. Majoritatea expertilor sunt de acord ca lovitura care doare cel mai mult, este cea pe care n-o vezi. Sunt o suta de cai de a ascunde o lovitura, dar cand vrei sa pacalesti pe cineva, cea mai buna optiune e sa-i faci sa se concentreze pe ei insisi. Cand un om tocmai a aruncat o lovitura, atunci este cel mai vulnerabil.
In box, o mare parte dintre cei mai buni luptatori pe contra isi fac treaba pe pas in fata sau stand in distanta foarte mica – navigand „furtuna” de lovituri cu ajutorul eschivelor, blocajelor si a shoulder rolling-ului. Dar multi din cei mai buni luptatori defensivi exceleaza la a contra de la limita alonjei adversarului. Uita-te la Giorgio Petrosyan sau Floyd Mayweather. Stau foarte putin inafara distantei de lovire si limiteaza sansele pe care adversarul le are controland distanta cu ajutorul picioarelor.
E foarte usor sa te pierzi in statisticile oferite inainte de meci referitoare la inaltime si alonja si sa consideri cumva ca distanta in care se va sta va fi cea de jab a sportivului cu alonja mai buna. Dar multi luptatori, in special in MMA, aleg sa lupte intr-o distanta foarte mare, ceea ce inseamna ca ambi sportivi vor trebui sa acopere foarte mult teren pentru a lovi – Lyoto Machida si Stephen Thompson sunt doua exemple evidente. Daca ai nevoie de dovezi ca nu cel cu alonja cea mai mare seteaza automat si distanta in care se va disputa meciul, ar fi foarte usor sa ne uitam la Stefan Struve si sa radem la inabilitatea sa de a se folosi de inaltime si alonja in avantajul sau. Dar sa ne concentram pe exemple pozitive. Spre exemplu pe Saenchai.
Saenchai lupta des impotriva unor adversari mai inalti si cu o alonja mai buna si alege sa lupta la un centimetru sau doi in spatele alonjei lor, asteptand sa se intinda prea mult pentru a lovi, ca mai apoi sa contreze cu lovituri spectaculoase de picior sau combinatii sus-jos. Uita-te la Saenchai intr-un meci mai bun de-al lui si vei vedea cum oameni mai inalti se chinuie si nu pot sa inteleaga cum nu pot ajunge o persoana mai mica si totusi, cand Saenchai inchide distanta, o face aproape fara efort.
Daca doi luptatori schimba lovituri intr-o distanta medie, ambii ar trebui sa-si miste capul si sa arunce lovituri. E genul de situatie pentru care fanii se ridica de pe scaune si de obicei rezultatul este spectaculos, dar e si cel mai putin vazut element in striking-ul din MMA. Orice eschiva sau scadere de nivel e un pariu imediat ce cealalta persoana incepe sa arunce o lovitura mai ciudata de genunchi sau de picior, cautand capul adversarului. Distanta asta medie, in artele martiale mixte tinde sa fie mai mult o zona de tranzitie, clinch-ul fiind mult mai cautat.
O lovitura este o actiune exploziva si, pentru a lovi puternic, un luptator trebuie sa puna greutate in lovitura. Combinatia dintre deplasare si lovituri este in general mai slaba in MMA decat in box, unde un luptor e pe varfuri, iar in MMA cumva inca e normal ca intai sa lovesti si sa arunci greutatea in fata ca mai apoi sa urmeze si picioarele. Antonio Rogerio Nogueira a fost printre primii luptatori ce au exploatat asta. Geamanul Nogueira care putea boxa, ‘Little Nog’ folosea jab-ul din southpaw pentru a atrage loviturile puternice si largi ale adversarului, cedandu-i terenul ca mai apoi sa se intoarca cu stanga si sa-i prinda sau cu croseul de dreapta, pe pasul lor in fata.
In Grand Prix-ul PRIDE 2005, Rogerio l-a surprins pe Dan Henderson – fortandu-l sa loveasca larg si lasandu-l sa se aplece in fata ca mai apoi sa-l contreze cand era in pozitie proasta. Nogueira a continuat sa exploateze acelasi tip de greseala si cu Mauricio „Shogun” Rua in urmatoarea runda. Cativa ani mai tarziu, partenerul de antrenament al lui Nogueira pentru acel turneu, Anderson Silva, a fost capabil sa foloseasca asta si sa prinda cateva contre foarte bune, dupa exact aceleasi lovituri largi cu capul jos din partea lui Henderson.
Henderson e un exemplu extrem, dar sosirea in UFC a lui Anderson Silva a fost ca un reflector pus pe toti cei care faceau pasul in fata cu capul expus in MMA. Cum Royce Gracie a demonstrat ca oamenii nu prea aveau habar de ce faceau la sol, Silva a demonstrat in aceeasi masura ca e o greseala fatala sa incepi meciul si sa arunci lovituri fara sa stii ce faci.
Tine minte ca desi ce face Forrest Griffin – sta cu fata in fata si se arunca prea mult – e considerat un taboo si groaznic din punct de vedere al formei in box, ceea ce face Silva este de asemenea considerat un pic taboo in box. De fiecare data cand Griffin paseste in fata, Silva se retrage LINIAR. Bineinteles, nu este o greseala la acelasi nivel ca cea a lui Griffin. Atunci cand stai cu capul in fata si astepti lovituri … poti lua un knockout, dar boxerii sunt invatati destul de mult ca atunci cand se retrag, sa nu o faca liniar, tocmai pentru a nu ajunge in corzi. Ringul in forma de patrat pedepseste fara mila pe cei ce se retrag in linie dreapta. Cusca aproape circulara este mult mai permisiva in acest aspect.
Problemele apar cand adversarul sta pe varfuri, fenteaza foarte mult si se misca constant sa inchida distanta. Chris Weidman a demonstrat asta impotriva lui Silva, la fel si Bisping. Nu e la fel de spectaculos pentru fani, dar e enervant pentru un luptator de contra.
Dar asta nu inseamna ca principiul nu mai functioneaza atunci cand adversarul nu baga capul in pamant si incepe sa „inoate”. Chiar si luptatori de varf pot fi convinsi sa isi incerce norocul cautand o deschidere si sa devina vulnerabili atunci cand rateaza. Floyd Mayweather Jr a fost un exemplu foarte bun in box, cu toate ca el aplica asta un pic diferit. Silva, Machida, O’Malley si altii isi folosesc picioarele pentru a face adversarul sa rateze si o pozitie a corpului oarecum dreapta pentru a favoriza retragerea.
Mayweather si alti boxeri de top precum Roy Jones Jr, prefera sa prezinte adversarului o distanta falsa. Asta se intampla cand se apleaca un pic in fata. Capul luptatorului „atarna” in fata lui in stilul pe care l-am criticat la Dan Henderson si Forrest Griffin, dar in aceasta situatie, e ca un cearsaf rosu in fata unui taur. Picioarele si soldurile unui luptator iti spun cu adevarat unde este in ring, capul este unul din cel mai mobil punct al corpului si poate pacali foarte usor. De fiecare data cand Marquez arunca jab-ul sa-l loveasca pe Mayweather, care tinea capul in fata, Mayweather tragea capul inapoi, iar apoi arunca dreapta pe masura ce lovitura lui Marquez rata.
Silva, Conor si oricine altcineva care se bazeaza pe aceasta retragere din distanta in MMA trebuie sa fie permanent atenti la a restabili acea zona tampon (distanta ideala, un pic mai mare decat distanta de lovire, pentru a putea reactiona in timp la apropierea adversarului) intre ei si adversar, cu ajutorul picioarelor. Mayweather de foarte multe ori statea pe loc, in timp ce astepta ca adversarul sa muste momeala, intr-o pozitie in care picioarele nu se puteau misca atat de liber, daca avea nevoie. Observati aici cum Mayweather trece dintr-o pozitie a picioarelor tipica, dreapta si orientat in lateral catre o pozitie a picioarelor mai lata, stang aproape pe varfuri cu capul in fata centrului sau de greutate pe post de momeala. Imediat ce Canelo fenteaza, Mayweather se retrage pentru a contra, realizeaza ca Alvarez nu continua atacul si renunta la tactica pentru moment.
Succesul lui McGregor a fost construit in mare parte pe a convinge adversarul sa se arunce in fata catre el, ca mai apoi acesta sa paseasca in spate si sa-i intampine cu stanga.
Unul din secretele succesului si consistentei lui McGregor, comparativ cu alti luptatori de contra din MMA ce au fost inaintea lui, este ca el se duce pe ofensiva pentru a face asta sa se intample. Aproape fiecare lupta a lui McGregor consta in acesta ducandu-se in fata adversarului, ca mai apoi sa-l duca aproape de cusca si sa atace pana cand acesta incepe sa se arunce. Destul de curios, atunci cand McGregor conduce, de multe ori o face cu lovituri cu piciorul din fata si jab-uri cu stanga, usor aplecat in fata – genul de lovituri pe care nu le mai poti urma cu altele, in caz ca una conecteaza foarte bine, asta pentru ca picioarele raman in spate. Cu toate astea, asta este modul sau de a prezenta o ‘distanta falsa’ cum face Mayweather de exemplu. Cu ajutorul unei lovituri de stanga lungi. Imediat ce adversarul se intoarce, McGregor e in pozitia lui normala si la 2 metri distanta. Am analizat stilul lui McGregor extensiv inainte de meciul cu Mayweather.
Nu conteaza ce face in ofensiva, imediat ce adversarul sau incepe sa atace, McGregor se retrage spre centrul custii si cauta sa conecteze acea directa de stanga pe adversarul sau exagerat de extins. Chestia geniala este ca odata ce si-a pus adversarul pe cusca, McGregor are tot acel spatiu in spate sa se retraga si sa creeze distanta, iar cusca circulara il ajuta.
Dezamorsarea capcanei
E dificil sa invingi un om care asteapta sa te arunci. Daca se retrag atunci cand faci ceva, nu ii vei atinge. Dar capcana exista pentru ca unul dintre oameni controleaza acea zona tampon foarte eficient. E ceva dupa care se uita constant si cu foarte multa atentie si pe care o manage-uieste permanent si daca iese din acea zona, contrele aruncate perfect nu isi vor mai gasi tinta. De exemplu startul incet al lui McGregor cu Chad Mendes: Conor avea o accidentare la genunchi si Mendes era mai rapid decat se astepta, lucru ce l-a facut pe McGregor sa isi calculeze gresit pasii in spate si sa calculeze gresit distanta. Odata ce Mendes a incetinit, McGregor a inceput sa prinda loviturile pe contra si atunci a venit si sfarsitul.
Cand Mayweather a luptat cu McGregor, principala lui grija parea ca a fost sa tina o distanta potrivita si sa-l oboseasca pe McGregor. De fiecare data cand McGregor isi crea acea distanta si acea zona tampon, Mayweather pasea in fata si McGregor trebuia ori sa restabileasca distanta prin deplasare ori sa-l loveasca pe Mayweather pentru a-l tine la distanta. Primele 5 runde au fost in principiu McGregor care se deplasa, Mayweather care tot venea dupa si ca sa-l forteze sa se miste din nou. Asta a dus la multi pumni aruncati degeaba din partea lui McGregor si din ce in ce mai multe lovituri incasate pe masura ce picioarele ii incetineau.
In MMA, se pare ca luptatorii care stau la distanta foarte mare pentru a contra sunt si ei destul de expusi si vulnerabili imediat dupa contra. McGregor a fost prins de cativa adversari pe care i-a contrat – din fericire, acestia au intrat in pumnul sau mai intai. Antonio Rogerio Nogueira a conectat o multime de contre puternice pe Mauricio „Shogun” Rua care cauta sa il preseze, dar de multe ori se trezea ca iese mai sifonat in schimburile de lovituri. Asta se intampla pentru ca atunci cand lovesti pe contra, e foarte greu sa mai iesi in lateral si sa scapi de lovituri. Practic esti o tinta statatoare pentru orice urmeaza dupa.
In Mayweather – McGregor, surprinzator, nu am vazut nici un fel de taiere a ringului. Mayweather parea multumit si il lasa pe McGregor sa faca pas pivot si sa nu il tintuiasca pe corzi, chiar daca Mayweather nu e genul care tintuieste adversarul pe corzi. Asta si pentru ca pe masura ce McGregor se misca mai mult, cu atat obosea mai repede. Corzile sau gardul custii sunt principala metoda de a impiedica aceste contre, deoarece un luptator de contra are nevoie de spatiu de manevra in spatele lor pentru a contra efectiv. Imediat ce au ajuns cu spatele la cusca sau aproape de ea si nu mai au spatiul necesar de retragere, jocul lor nu mai functioneaza. Pentru un luptator de contra foarte pasiv, care incearca sa-si faca adversarul sa navaleasca, gandeste-te la Lyoto Machida, asta e o problema, dar alti luptatori au gasit o cale de a contra acest truc, atacand si punandu-si adversarul pe pas in spate, astfel evitand sa ajunga cu spatele la cusca. Asta ne aduce inapoi la meciul dintre Andre Soukhamthath si Sean O’Malley.
Soukhamthath a adus piciorul din spate sub centrul de greutate ca mai apoi sa se impinga in el – a facut asta de cateva ori in meci. Daca problema e distanta, aceste explozii in stilul celor din karate – sacrificand pozitia si baza picioarelor pentru a acoperi o distanta mare – sunt o metoda de a rezolva asta prin forta bruta. Un luptator in principiu ar trebui sa fie mai rapid pe pasul in fata decat pe pasul in spate, iar aceste explozii sunt menite sa testeze asta. De multe ori in karate, aceste situatii de acoperit distanta rapid fac meciurile sa para mai mult a cursa. Pentru amuzament, uite un antrenor de top japonez demonstrand valoarea acestui lucru.
Bineinteles, problema e ca venind cu acel picior din spate sub tine pentru a putea avansa mai rapid e ca nu vei avea o baza buna daca adversarul nu se retrage si vrea sa te decapiteze. Dar principala problema pe care o avea Soukhamthath este ca O’Malley avea deja distanta si stia ca Soukhamthath o sa vina pentru ca nu fenta si era pus cu spatele la cusca, era practic fortat sa faca ceva. Apoi e si faptul ca avea vreo 10 metri de cusca pana sa fie nevoit macar sa se gandeasca la a iesi din linia de atac.
Cand Silva a venit din Price in UFC, s-a folosit considerabil de spatiul mai mare pe care-l oferea Octagonul, dar de care nu dispunea in PRIDE. Mult mai multa deplasare circulara, mult mai mult loc de manevra. Unii oameni s-au desteptat si au realizat ca fentele si pozitia in cusca faceau o diferenta foarte mare si acum nu mai poti ajunge in top 10 la middleweights alergand cu barbia in fata asteptand sa fii lovit. Strategiile lui Conor si ale lui Sean „McGregor-light” O’Malley iau ce facea Silva si adreseaza principalele probleme prin pozitiarea in cusca.
E foarte greu sa pacalesti un adversar cu fente cand piciorul tau din spate este langa cusca – tu esti cel in pericol, el e cel ce decide cand sa se apropie suficient de mult incat sa va loviti. Mai mult, sa ataci cand esti cu spatele la cusca e, de cele mai multe ori, cea mai putin folositoare solutie cand esti acolo. Dar daca incearca pur si simplu sa iasa prin deplasare circulara, risca sa fie luat la front kick-uri si lovituri circulare de picior pana e fortat sa iasa la atac. Unde Silva si Machida puneau intrebarea „Cum ma vei lovi daca eu continui sa ma retrag?”, McGregor pune intrebarea „Ce vei face ca sa nu mai fii cu spatele la cusca si sa nu ajungi acolo?”
In MMA in principiu vedem deplasare liniara. Motivele pentru care retragerea excesiva in linie dreapta este un taboo in box, exista si in MMA, dar sunt ascunse oarecum de cusca enorma si distanta exagerata si prezenta loviturilor de picior. Evident ca exista valoare in retragerea liniara pentru a forta adversarul sa se extinda prea mult pe o lovitura, iar strategia agresiva pe care o adopta McGregor pentru a forta adversarul sa atace, face o diferenta foarte mare.
Indiferent daca lumea MMA-ului se va destepta in privinta pericolului retragerii liniare sau nu, controlul distantei ramane unul din factorii comuni pe care ii putem identifica in luptatorii de top in artele martiale de striking. Totusi, nivelul striking-ului creste constant in MMA-ul de nivel inalt.
SURSA: https://sports.vice.com/en_us/article/zmgbb4/from-silva-to-mcgregor-the-distance-trap-is-the-most-powerful-principle-in-mma
0 Likes1 View0
Jiu Jitsu Brazilian: Totul despre specializare si cum sa invingi adversari mai experimentati ca tine!
de Gabriel Necula
Ce este specializarea?
Specializarea este dezvoltarea unui gameplan orientat in jurul a catorva tehnici si pozitii generale, urmand ca acestea sa fie aprofundate atat de mult, incat in acele situatii specifice, vei avea raspuns pentru orice actiune a adversarului. Pentru a exemplifica concret, avem sportivul A in „prima etapa” de specializare, cand isi alege tehnicile pe care se va concentra, astfel gameplan-ul lui ar putea arata in felul urmator:
Dupa cum vedem, sportivul A are in acest punct un gameplan simplu, de baza, cu cate o tehnica generala aleasa pentru majoritatea pozitiilor si o metoda de a finaliza tehnica respectiva.
Acestea vor fi si tehnicile in jurul carora isi va aprofunda ulterior gameplan-ul. Dupa o perioada de pregatire si specializare gameplan-ul sau va evolua (Figura 2). In aceasta perioada, sportivul trebuie sa caute:
- Solutii pentru problemele intampinate in tehnicile deja existente in gameplan-ul de mai sus. De ce? Pentru a putea duce eventual actiunea dorita (inversare, finalizare, depasire) la capat, indiferent de potentialele reactii ale adversarului.
- Tehnici in pozitii noi ce il READUC intr-una din pozitiile din gameplan-ul de mai sus. De ce? Realitatea este ca te vei afla deseori in situatii nefavorabile, in care vei fi relativ departe de drumul (gameplan-ul) pe care vrei sa-l urmezi in lupta. In acele momente, ai totusi nevoie de cateva tehnici / aparari cu care sa duci lupta inapoi pe taramul familiar tie (gameplan-ul tau).
- Tehnici sau alte atacuri ce se pot combina cu cele deja existente in gameplan. De ce? Scopul in Jiu Jitsu este sa-ti pui adversarul permanent in situatia de a alege dintre mai multe optiuni, oferite de tine, toate insa proaste pentru el si bune pentru tine. Cel mai bun mod de a face asta este de a ataca in combinatii, acest lucru insemnand ca atunci cand tu ataci tehnica A, iar adversarul se apara, acesta se expune automat la tehnica B, tehnica cu care tu il astepti, ca o capcana pentru soareci. Cu cat vei avea un timing si o viteza de executie mai buna pe aceste combinatii, cu atat va scadea timpul de reactie al adversarului si rata ta de succes va creste.
Daca facem o diferentiere intre cele doua stadii, putem observa doua diferente importante:
Prima este ca au aparut solutii pentru anumite probleme pe care sportivul le poate intampina in pozitii specifice (single leg, demigarda), astfel incat sa poata duce actiunea catre un final favorabil lui. Caz concret, acum are solutii pentru 3 probleme pe care le poate intampina atunci cand incearca sa proiecteze cu single leg-ul. Are de asemenea solutii pentru doua situatii pe care le-ar putea intampina atunci cand incearca sa inverseze prin Demigarda -> Dogfight -> Prins piciorul -> Impins.
A doua este ca au aparut in gameplan tehnici noi, ce se completeaza si pot fi atacate in combinatie cu cele deja existente. Caz concret, in control lateral, a fost introdus straight armbar-ul ca raspuns la apararea de americana. Deja sportivul combina doua atacuri pentru a ajunge catre scopul dorit, anume submisia. In pozitia de depasire de garda, apare finalizarea Faria Kneebar, finalizare cu care fortezi adversarul sa aleaga intre submisie sau depasire.
A treia este ca au aparut si tehnici in situatii nefavorabile, tehnici insa ce il readuc pe sportiv inapoi intr-o pozitie familiara. In exemplul de mai sus, avem cele doua iesiri din control lateral si control deasupra care aduc sportivul inapoi in demigarda, pozitia sa preferata atunci cand e dedesubt, astfel aducandu-l pe „drumul” pe care acesta si l-a propus pentru a ajunge la rezultatul final de a invinge / submite adversarul.
Procesul acesta de perfectionare continua, iar sportivul va cauta sa se antreneze cat mai specific pentru aceste situatii, concentrandu-se pe a cauta solutii si atacuri doar pentru problemele si situatiile pe care le intampina in acest gameplan, evitand sau dedicand foarte putin timp pentru atacuri si situatii ce nu au legatura cu gameplan-ul de mai sus.
Functioneaza aceasta specializare la nivel inalt?
Raspunsul este un DA rasunator. Sportivii de top din BJJ (chiar si MMA, desi nu face subiectul articolului) sunt specializati pe anumite segmente de lupta.
Cateva exemple:
- Bernardo Faria, multiplu campion mondial, specializat in demigarda si depasirea over/under.
- Marcelo Garcia, multiplu campion mondial, specializat in garda butterfly si in X-Guard.
- Dean Lister, dublu medaliat cu aur la ADCC, specializat in atacurile pe picioare.
- Lucas Leite, multiplu campion mondial, specializat in demigarda.
De ce functioneaza acest concept si mod de pregatire?
Totul pleaca de la timp. Fiecare practicant, indiferent ca practica de hobby sau profesionist, are un numar limitat de ore pe care le poate aloca pe saptamana pentru antrenament. Chiar si un practicant profesionist este limitat la un moment dat de catre propriul corp in ceea ce priveste cat de mult se poate antrena. Un lucru este cert, timpul de antrenament este limitat.
Mai departe, acel timp alocat antrenamentului poate fi folosit, generalizand, pentru a deveni foarte bun pe anumite segmente de lupta (specializare) si slab in rest sau poate fi folosit pentru a deveni mediocru pe cat mai multe segmente de lupta.
Apoi, se rezuma la experienta. Majoritatea oamenilor masoara nivelul de experienta in ani. O analiza mai in profunzime ne arata totusi ca o unitate mult mai potrivita pentru a masura experienta sunt orele petrecute in antrenament, nu numarul de ani de la inceperea practicarii sportului.
Consideram doi sportivi, sportivul A (ultra specializat) cu 10 000 de ore petrecute in antrenament, iar sportivul B, sportiv ce a ales sa se antreneze cat mai variat si sa stapaneasca un numar cat mai mare de tehnici (la nivel de baza cel putin), are un numar de 20 000 de ore petrecute in antrenament. In aceasta situatie ipotetica, ambii sportivi au atribute fizice, mentale identice si orice alt factor ce ar influenta randamentul lor sportiv este egal.
Sportivul A a alocat timpul in sala 40% pentru antrenarea atacurilor din demigarda, 20% pentru depasirea prin Faria Over/Under, 20% pentru atacarea din control lateral cu combinatia Americana / Armbar / Kimura, 15% pentru antrenarea trasului de demigarda din picioare, iar restul de 5% pentru alte procedee si tehnici nelegate de gameplan-ul sau.
Astfel ajungem la:
Timpul petrecut dezvoltand trasul de demigarda = 1 500 de ore
Timp petrecut dezvoltand demigarda = 4 000 de ore.
Timp petrecut dezvoltand depasirea Faria Over / Under = 2 000 de ore.
Timp petrecut exersand atacurile Americana / Kimura / Armbar din control lateral = 2 000 de ore.
Timp petrecut exersand alte atacuri si tehnice ce nu se leaga de gameplan = 500 de ore.
Sportivul B a alocat timpul sau astfel: 40% antrenarea garzilor (garda inchisa, demi garda, butterfly, de la riva in mod egal), 20% luptei in picioare (single leg, double leg, arm drag, tur de sold in mod egal), 30% depasirilor de garda (knee slide, leg drag, double under in mod egal) si 10% atacurilor din pozitii dominante (kimura, triunghi cu bratele, ezekiel choke, in mod egal).
Astfel ajungem la:
Timp petrecut dezvoltand cele patru tipuri de garzi: 8 000 de ore. Garda inchisa : 2 000 , Demi garda: 2 000, De la Riva: 2 000, Butterfly: 2 000
Timp petrecut dezvoltand procedeele in lupta din picioare: 4 000 de ore (impartite cate 1 000 de ore fiecare: single leg, double leg, arm drag, tur de sold).
Timpul petrecut dezvoltand depasirile de garda: 6 000 de ore (knee slide, leg drag si double under cu cate 2 000 fiecare).
Timpul petrecut dezvoltand atacurile din pozitii dominante: 2 000 de ore (aproximativ
666 de ore pentru fiecare dintre urmatoarele: kimura, triunghi cu bratele, ezekiel choke).
In aceasta situatie, daca s-ar infrunta cei doi sportivi, la o prima vedere prima sansa ar fi a sportivului B, datorita faptului ca are o experienta dubla, privind strict ca si numarul de ore petrecut in antrenament. Insa lucrurile nu stau tocmai asa.
Imediat ce incepe meciul apare intrebarea cine va reusi sa-si impuna gameplan-ul?
Sportivul A va dori sa traga demigarda. Sportivul B, desi poate nu are un gameplan foarte bine conturat, va avea sigur o tehnica preferata in fiecare pozitie.
Sportivul A va avea o experienta de 1 500 de ore pe tehnica pe care vrea s-o execute, adica tragerea de demigarda (inclusiv solutii la eventuale probleme), in timp ce sportivul B va avea 1 000 de ore experienta pe procedeul pe care doreste sa-l execute, indiferent care ar fi el. Experienta cumulata va conta doar daca stie sa lege toate acele procedee intre ele, caz in care si el a efectuat o specializare pe acest segment de lupta.
Concluzia in stadiul luptei din picioare: Sportivul A are un avantaj de 500 de ore experienta, astfel ca are sanse foarte mari sa duca lupta in demigarda, aceasta fiind urmatorul pas in planul sau.
Odata lupta ajunsa in demigarda, avem:
Sportivul A, cu 4 000 de ore experienta in demigarda si sportivul B, cu 6 000 de ore experienta in depasit de garda, insa doar kneeslide-ul fiind o varianta viabila, astfel experienta lui in situatia data este de 2 000 de ore.
Concluzia in stadiul de garda / depasire: Sportivul A are un avantaj de 2 000 de ore experienta asupra sportivului B.
Sportivul A inverseaza, sportivul B ajunge pe spate.
Se ajunge iar in stadiul de garda / depasire insa rolurile sunt inversate de data asta. Sportivul B are de ales una din cele patru garzi ale sale, oricare ar alege-o, numarul de ore experienta este 2 000. Sportivul A alege depasirea Faria Over / Under, unde are tot 2 000 de ore experienta.
Concluzia in stadiul de garda / depasire: Sansele sunt egale aici. Sportivul A are 2-0 in acest punct, conform regulamentului IBJJF. Daca depaseste garda, va avea 5-0. Daca meciul ramane in acest stadiu, va castiga cu 2-0. Daca sportivul B reuseste sa inverseze, va fi egalitate 2-2, insa sansele sunt ca situatia in care se ajunge apoi sa fie favorabila sportivului A.
In functie de cine va obtine eventual pozitia dominanta, va avea castig de cauza cel care va putea combina atacurile sale cu un timing mai bun si viteza mai mare. Desi amandoi au petrecut 2 000 de ore lucrand atacuri din pozitii dominainte, sportivul A a lucrat atacuri ce se imbina mult mai eficient decat cele ale sportivului B.
Chiar daca niciunul dintre ei nu ajunge intr-o pozitie dominanta, statistic vorbind, sportivul A va avea prima sansa la a castiga meciul la puncte.
Exemplul de mai sus este unul pur teoretic, in care cei doi au atribute fizice, mentale identice precum si conditii egale de antrenament, stil de viata, etc, insa arata foarte clar cum un sportiv cu o experienta aparent mai mica (sportivul A), dar ultra specializat, poate invinge un adversar cu o experienta mult mai mare (sportivul B), dar care a ales sa evite ultra specializarea. Cum reuseste sportivul A acest lucru? Il conduce pe sportivul B in anumite situatii de lupta in care avantajul de experienta este de partea sa.
Cum te poti specializa ?
Secretul este sa lucrezi cat mai izolat situatiile in care vrei sa excelezi. In exemplul dat mai sus, sportivul A ar trebui sa lucreze izolat in sparring demigarda, doar cu scopul de a inversa sau finaliza de acolo, urmand ca imediat ce realizeaza asta sa reseteze pozitia si sa revina in demigarda. Scopul aici e dezvoltarea timing-ului, gasirea eventualelor probleme pe care le poate pune adversarul si rezolvarea acestora. Apoi urmatorul nivel ar fi sparring-ul din demigarda, insa cu adversarul alegandu-si prizele cu care incepe, astfel sportivul A avand un handicap din start.
Metodologia trebuie repetata cu toate pozitiile din gameplan, pana ajungi in punctul in care stii majoritatea reactilor pe care le poate avea adversarul si cum sa le contrezi. In momentul in care intampini o problema, e foarte util sa-ti intrebi adversarul dupa sparring exact ce face, pentru a putea intelege pe deplin, urmand ca apoi sa cauti o solutie (fie cu ajutorul antrenorului sau pe cont propriu).
Sparring-ul la liber este si el folositor, insa trebuie tot timpul facut cu tema. Ce inseamna tema? Inseamna ca tot timpul vei cauta sa lucrezi tehnicile din gameplan-ul tau, fara sa deviezi.
Cand poti incepe sa te specializezi?
Raspunsul este si aici depinde. Este important ca incepator sa inveti tehnicile de baza in pozitiile principale, chiar daca nu toate se leaga intre ele. In primul rand, vei avea cunostinte generale asupra tehnicilor cu care poti fi atacat, precum si ce optiuni ai in fiecare pozitie si, ulterior, vei stii in ce ai putea sa te specializezi. Trebuie sa existe o baza tehnica solida pentru a putea incepe procesul de specializare. In al doilea rand, sunt multe tehnici care, prin natura lor, te vor invata anumite secrete ale BJJ-ului. Vorbim aici de cum sa pui presiune (depasire Over Under / Double Under), cum sa-ti misti soldurile (majoritatea atacurilor din garda inchisa), cum sa schimbi unghiul fata de adversar (garda inchisa, demigarda), cum sa dezechilibrezi adversarul, etc. Aceste elemente sunt foarte importante, indiferent de ce specializare vei avea ulterior.
Ca reper, centura albastra este de obicei un punct bun in care poti incepe sa te specializezi.
Exista dezavantaje?
Categoric.
Odata ce alegi sa te specializezi, pentru a avea cele mai bune rezultate, trebuie sa fii mult mai disciplinat in antrenament. Orice runda petrecuta in care nu ai lucrat cu o anumita tema pentru gameplan-ul propriu, este o runda in care timpul tau putea fi folosit mai eficient.
Sparring-urile vor incepe sa semene foarte mult intre ele, repertoriul de tehnici folosit devenind limitat, astfel ca asta poate duce catre plictiseala.
Un alt dezavantaj este ca, la un moment dat, poti atinge un plafon ce va parea initial insurmontabil. In acel moment, singurele lucruri care vor functiona sunt consecventa si analiza atenta.
Insa nu este o situatie de alb sau negru. Poti varia perioade in care lucrezi specializat cu perioade in care nu faci asta sau o faci, dar nu esti la fel de concentrat pe acest lucru. Cum am spus mai sus, eficienta in acest caz poate scadea, insa cu acest gen de eficienta ar trebui sa se preocupe mai mult sportivii profesionisti / competitorii si mai putin cei care fac de hobby sau nu au in plan sa participe la competitii.
1 Like1 View0
UFC 219. Ghidul tactic pentru Holm vs Cyborg.
Duminica dimineata vom avea parte de ultimul pay per view UFC pe acest an.
In aceasta gala, avem doua meciuri foarte interesante in main event, unul dintre ele fiind Cyborg vs Holm.
Astazi, intr-un articol tradus anterior (articol scris de analistul Jack Slack) v-am prezentat cateva aspecte tehnice ce au facut-o pe Holly Holm sa aiba succes impotriva Rondei Rousey si anume taiatul custii si deplasarea eficienta.
In aceasta a doua parte puteti citi ghidul tactic oferit de Jack Slack pentru meciul dintre Holm si Cyborg.
„2017 a fost un an ciudat pentru pay per view-urile UFC. Compania s-a abatut de la modelul de succes de pana acum, acela de a face meciuri bune intre luptatori buni si de valoare echilibrata, sperand ca nu se va prinde lumea. In schimb, s-au concentrat foarte mult pe a face super-fight-uri, insa nu au facut prea multe.
Acum, pe final de an, se afla in pozitia de a avea nevoie de un pay per view puternic, insa cu nici un luptator in situatia de a face asta. Demetrious Johnson, Tyron Woodley si oricine e acum campioana la femei la flyweight, nu sunt nume ce le-ai pune in main event pentru o astfel de gala. Astfel ca UFC-ul s-a concentrat pe ceea ce avea.
Holly Holm inca mai are niste faima reziduala dupa bataia pe care i-a dat-o Rondei in Noiembrie 2015, in ciuda faptului ca a avut 4 meciuri ulterioare unde poate nu a dat randamentul dorit. Apoi este Cyborg, care nu prea avea adversar pe masura, asta dupa ce si-a petrecut toata cariera invingand luptatoare umflate de la bantamweight.
Dar daca pui aceste doua luptatoare intr-un meci, fanii sportului chiar stau un pic pe ganduri. Acesta este un meci pe care fanii chiar vor sa-l vada.
Knockout-ul pe care i l-a dat Holm Rondey Rousey a socat pe toata lumea. A luptat perfect in acel meci, scotand la iveala fiecare greseala si vulnerabilitate a Rondey si exploatand-o la maxim. Apoi a venit acel knockout spectaculos prin high kick, lovitura de altfel preferata de Holm de-a lungul carierei.
Problema e ca Holm nu a reusit sa faca asta decat impotriva unor adversari slabi si a Rondey Rousey (luptatoare ce avea probleme foarte mari pe striking).
In meciul cu Miesha Tate, Holm a avut o abordare jab-side kick impotriva Mieshei Tate, abordare ce nu i-a reusit, fiind submisa in ultima runda si pierzand centura. Apoi Holm a fost pusa in fata Valentinei Shevchenko (luptatoare ce asteapta sa loveasca pe contra) si a lui Germaine de Randamie (luptatoare provenita din kickbox). In ambele meciuri, Holm a aratat foarte rau.
In noul episod din Ringcraft: Decaderea Rondei Rousey (articol tradus AICI), aruncam o privire asupra cum Holm a surclasat-o pe Rousey folosind o deplasare si o stiinta a ringului exemplara. Holm nu a facut niciodata doi pasi in spate fara sa schimbe unghiul fata de Ronda. Daca se apropia de cusca, se deplasa imediat in lateral sau o provoca pe Ronda sa arunce o lovitura pentru a putea eschiva si iesi din distanta. A fost o situatie clasica de taur si matador, situatie ce ne-a aratat ca boxul implica mult mai mult decat pur si simplu lovituri de brat.
Ce nu are sens este faptul ca Holm a inteles foarte clar marea problema a Rondei: inchiderea distantei in linie dreapta si intr-un mod previzibil. Si totusi, cand Shevchenko si de Randamie au invitat-o pe Holm in meci sa aiba initiativa si sa conduca, Holm a facut fix aceeasi greseala, inchizand distanta alergand agresiv in fata, in linie dreapta, aruncand lovituri si urland pe ele ca niste copii la o ora de karate. Nu a fost sub nici o forma ofensiva unei luptatoare cu un box de clasa mondiala. Si Shevchenko si de Randamie au prins-o pe contra pe Holm, aceasta intinzandu-se prea mult pe lovituri. Shevchenko si de Randamie nu au nimic magic – tacticile lor puteau fi incomodate foarte usor prin fente bune si jab-ul dublu – dar Holm isi petrecea timpul stand inafara distantei de lovitura, facandu-si curaj pentru a navali spre ele o data sau de doua ori pe runda.
E usor sa fii pesimist cand te gandesti ca Holm urca o categorie, pentru a lupta cu Cyborg, care este printre putinele luptatoare care chiar au ce cauta acolo.
Enigma Cyborg
Uite care e treaba cu Cyborg. Nimeni nu stie cat de buna e sau nu e. Nu ai cum. Majoritatea adversarelor ei au fost luptatoare de la 135 care au luat in greutate, iar aptitudinile acestora au variat, unele fiind mediocre altele fiind jenant de slabe.
Ar putea chiar sa fie cele mai bune adversare de la featherweights din lume, dar cand te uiti la alte meciuri cu luptatori de elita, iar apoi vezi adversarii lui Cyborg, nu poti decat sa te intrebi: de ce se deranjeaza UFC-ul sa faca aceasta divizie?
Cele doua victorii care chiar au contat pentru Cyborg au fost cele impotriva lui Marloes Coenen si Gina Carano. Coenen a fost o pioniera in divizia femeilor si prima luptatoare mare de la 145 de pounds, dar putea face categoria si la bantamweight cand dorea. Victoria lui Cyborg impotriva unei Coenen in varsta a venit in 2013. Leslie Smith ar putea fi de fapt cea mai buna adversara pe care a avut-o in ultimii ani.
Ceea ce e de admirat la Cyborg, este disciplina si dorinta ei de a deveni din ce in ce mai buna in toate disciplinele si de a se testa in acestea. Fie ca vorbim de suplexul dat de ea in drum spre o medalie de aur la mondialele de la centuri mov in BJJ sau luptele de kickboxing in Lion Fight in 2013 si 2014, Cyborg e intotdeauna gata.
Infrangerea sa impotriva Jorinei Baars in meciul de kickboxing din 2014 este o infrangere importanta de studiat, considerand meciul de acum cu Holm. Cyborg a avut o singura metoda de a ajunge la Baars, anume sa paseasca in fata tot timpul si sa o faca sa ajunga pe corzi. Baars a macinat-o cu lovituri drepte – jab-uri, directe de dreapta si lovituri de picior in linie dreapta spre corp si cap – insa a avut probleme cu low kick-urile si loviturile circulare , lovituri pe care Cyborg pasea in fata si lovea.
Cand vrei sa lovesti, fara sa fii lovit, impotriva unui luptator cu lovituri puternice, low kick-ul e tentant. Ataci cea mai apropiata tinta, cu arma cu care ai cea mai mare alonja. Problema e ca e usor sa pasesti in fata pe timing, daca low kick-ul nu este mascat cum trebuie. Tonya Evinger, de exemplu, a fost lovita foarte rau cu crosee de stanga pe contra si directe de dreapta la interceptare cand incerca sa arunce un low kick.
Aici intervin loviturile oblice, de interceptare, ale lui Holly Holm. Sunt foarte greu de prins si lovitura este una in linie dreapta – insemnand ca lovitura in sine obstructioneaza drumul catre linia de centru – facand foarte dificila contra cu o lovitura de brat. E ca un push kick clasic, doar ca e mult mai greu de dezechilibrat, fiind aproape imposibil sa blochezi lovitura si sa redirectionezi piciorul catre exterior. In plus, lovitura este tintita in proximitatea genunchiului, fortand luptatorul sa indrepte piciorul si sa duca soldurile in spate, astfel punandu-l intr-o pozitie din care e imposibil sa lovesti. Este o lovitura foarte eficienta impotriva celor care preseaza foarte agresiv si cu lovituri grele.
De fapt, cu cat te uiti mai mult la acest meci, cu atat vezi mai multe similaritati intre Rousey si Cyborg. Ambele vor sa inchida distanta rapid si sa ajunga intr-o distanta medie de lovire, ambele lucreaza bine din clinch si ambele nu stau foarte bine la taiatul custii / ringului. Poate acesta ar fi un motiv bun sa fiu optimist pentru Holm in acest meci. Pare ca ar fi o abordare buna pentru Holm sa aiba rabdare in acest meci. Sa stea doua runde doar sa o evite pe cat posibil pe Cyborg, sa loveasca piciorul din fata cu lovituri oblice urmand ca apoi sa loveasca cu directa de stanga atunci cand Cyborg se enerveaza si incepe sa preseze din ce in ce mai agresiv.
Dar Cyborg e mult mai mare decat Rousey. Holm a intrat in clinch impotriva lui Shevchenko si de Randamie atunci cand nu mai avea idei si a intrat in clinch de cateva ori si cu Rousey, chiar si atunci cand lupta perfect. Tot ce trebuie sa faca e sa fie egala in clinch cu Cyborg, s-o oboseasca, urmand ca mai apoi in rundele ulterioare, Cyborg sa oboseasca de la stilul pe care il are si loviturile puternice pe care le arunca. Dar daca Holm e prinsa in clinch si lovita cu genunchii si cu coatele de la inceputul reprizei pana la sfarsitul acesteia, sansele ii vor scadea considerabil.
UFC-ul a facut ceva impresionant cu acest meci – a creat un meci cu Cyborg care chiar e interesant. Si un meci cu Holly Holm in care fanii vor uita cat de neimpresionante au fost ultimele meciuri ale sale. Poate Holm s-o invinga pe, aparent imbatabila, Cyborg? Sau poate vom vedea o Cyborg mult mai rabdatoare si cu un gameplan foarte bine pus la punct? Sau poate ca pur si simplu Cyborg o va strivi. Daca lucrurile continua sa mearga ca pana acum, probabil o vom vedea pe Holm castigand intr-o maniera incredibila, ca apoi sa intalneasca o adversara ce lupta pe contra si sa nu faca nimic notabil timp 25 de minute.
Ramane de vazut apoi care va fi urmatorul adversar pentru oricine castiga centura.”
Sursa: https://sports.vice.com/en_us/article/7xexj4/the-tactical-guide-to-holly-holm-vs-cris-cyborg
0 Likes1 View0
Cage cutting-ul si decaderea Rondei Rousey.
Mai jos, un articol tradus (scris de Jack Slack) ce prezinta elementul de cage cutting si rolul pe care acesta l-a avut in decaderea Rondei Rousey.
Desi prezentarea originala a lui Jack Slack nu mai este disponibila pe YouTube, mai jos gasiti cateva secvente ce va vor arata modul in care Rousey inchidea distanta (bull rushing), lipsa de cage cutting din partea acesteia si modul in care Holm folosea deplasarea eficient pentru a evita clinch-ul, acestea facand subiectul articolului de mai jos.
„In acest articol vom arunca o privire la importanta aptitudinii in a taia cusca (cage cutting), deoarece acest element a jucat un rol pivotal in cariera Rondei Rousey. Inca din acea noapte din Noiembrie 2015 s-au spus multe despre boxul Rondei, multi fani fiind parca intr-o iluzie. Realistic vorbind, Rousey avea o lovitura de dreapta puternica si avea nevoie doar sa-si tintuiasca adversara intr-o distanta mica pentru ca apoi sa arunce dreapta sau sa forteze un clinch, clinch unde aptitudinea in Judo isi spunea cuvantul imediat.
Dar antrenamentele de box ale Rondei Rousey nu trebuiau sa se concentreze pe rapiditatea bratelor si pe combinatii rapide si lungi la palmare cu un om static. Trebuia sa se puna accent pe deplasare si pe cum isi misca picioarele. In orice clip cu Rousey la palmare o poti vedea ca arunca combinatii cu o viteza si putere decenta, apoi antrenorul se roteste cateva grade in jurul ei, se roteste si ea si asteapta comanda pentru urmatoarea serie.
Nimic din acestea nu ar fi ajutat-o nici macar impotriva unui striker neexperimentat care ar incerca din rasputeri sa evite schimbul de lovituri si cu siguranta nu ajuta la nimic impotriva unui striker cu deplasare buna.
Taiatul custii este un concept usor de descris, dar considerabil mai greu de pus in practica consistent. Oricine isi poate pune adversarul cu spatele la cusca macar o data sau de doua ori intr-un meci de 25 de minute, dar pe masura ce nivelul adversarului creste, nu este suficient sa-l prinzi doar o data sau de doua ori la cusca.
Un luptator trebuie sa fie capabil sa-si creeze constant aceste mici avantaje pentru a le putea exploata eficient. Aici intervine economia miscarii. Uneori, ii va lua un minut sau 90 de secunde unui luptator cu deplasare buna sa duca lupta undeva unde isi doreste sa atace, dar isi forteaza adversarul sa lucreze in tot acest timp. Ideal, cel care taie cusca vrea sa-si forteze adversarul sa foloseasca picioarele si sa consume energie mai multa decat face el.
Cand cusca se apropie un pic prea mult de piciorul sau din spate, un bun „general in ring” va incerca sa-si pacaleasca agresorul. Cel care urmareste si taie cusca va fi prea dornic si va initia actiunea la prima fenta astfel fiind posibil ca adversarul sa-i scape cu o schimbare rapida de directie. Un exemplu bun in arte martiale mixte este performanta lui Eddie Alvarez impotriva lui Michael Chandler, in cel de-al doilea meci dintre ei. Schimbarile de directie ale lui Alvarez l-au salvat de asemenea si impotriva lui Rafael dos Anjos in meciul pentru titlu.
Cand te uiti la cei mai buni luptatori in a taia cusca luptandu-se cu un adversar priceput si care schimba directia mult, pare de multe ori ca aceste schimbari de directie il costa foarte mult spatiu pe cel ce este presat. De exemplu, Julio Cesar Chavez nu avea rapiditatea lui Hector Camacho, dar tot timpul parea ca il facea pe Camacho sa fie ingrijorat daca sta pe loc. Chavez rareori il presa si incerca sa tina pasul cu el, pur si simplu il lasa pe Camacho sa se consume si sa se deplaseze singur in pozitii dezavantajoase. Taierea custii/ringului este mai putin despre a presa pe cineva si a alerga pe el in linie dreapta si mai mult despre a presa adversarul si a-l forta tot timpul sa faca alegeri proaste pentru el.
In acest episod de Ringcraft, am discutat de asemenea lovitura larga de dreapta / stanga si cum poate ajuta pentru a indruma adversarul (episodul de pe YouTube a fost scos intre timp). Nu am avut timp sa acoperim totul – niciodata nu avem – dar unul din motivele pentru care loviturile la corp/brate largi sunt foarte avantajoase atunci cand adversarul face pasul in lateral pe cusca este ca miscarea capului e cea mai putin previzibila atunci cand adversarul face pasul in lateral.
Un luptator poate sa faca pasul in lateral cu capul sus, poate sa coboare capul, poate sa faca o mica schimbare de unghi, etc. Pentru a vedea de ce loviturile la corp sunt mult mai eficiente impotriva unui adversar ce lupta in distanta mare si e greu de prins, ne putem uita la meciul dintre Sandy Saddler versus Willie Pep. In acest meci, a incercat sa taie ringul impotriva unui adversar recunoscut pentru stilul sau de a lupta la distanta si de a fi greu de prins. Mereu cand Saddler a crezut ca l-a prins pe Pep pe corzi, fara optiuni de retragere, isi forta norocul si trimitea lovituri catre capul lui Pep, iar Pep scapa.
Dar cand Saddler lovea la corp – unde nu mai poti face eschive – i-a ingreunat treaba considerabil lui Pep.
Pentru mai multe despre Saddler si influenta sa asupra studentului sau, George Foreman, va recomand sa cititi „George Foreman: Student of the Greats” si „Slack’s Greatest Rivalries: Pep vs Saddler„.
In definitiv, lipsa de control a ringului de care a dat dovada Rousey a costat-o impotriva lui Holly Holm, urmand ca mai apoi, lipsa eschivelor si a apararii sa o coste cu Amanda Nunes. E la moda sa spui ca Rousey nu a fost o luptatoare buna inca de la inceput, in special cu reputatia pe care si-a creat-o la The Ultimate Fighter. Rousey ramane totusi ceva unic in artele martiale mixte si ar fi putut continua sa se dezvolte si sa lupte chiar si in ziua de astazi, daca ar fi avut un management mai bun. Are locul ei in istoria MMA-ului, ca o campioana si un star si va fi intotdeauna un avertisment pentru cat de grea poate fi caderea, atunci cand un luptator e mediatizat foarte mult.”
Sursa: https://www.fightprimer.com/blog/2017/12/25/jack-slacks-ringcraft-the-fall-of-ronda-rousey
0 Likes1 View0
Presiunea in Jiu Jitsu Brazilian. Vezi cum sa pui presiune ca un greu!
de Gabriel Necula
Desi presiunea in Jiu Jitsu Brazilian este de multe ori un concept ce este atribuit luptatorilor grei, realitatea este ca presiunea pe care o pui asupra unui adversar aflat sub tine depinde de mult mai multe lucruri decat numarul de kilograme, astfel ca este un concept ce poate fi folosit eficient la orice categorie de greutate.
Ce este presiunea? Spus simplu, folosirea corpului pentru a crea anumite parghii, astfel incat adversarul sa simta o greutate cat mai mare deasupra lui. Aceasta are un prim scop de a obosi adversarul si de a-l provoca sa greseasca. Cand presiunea devine foarte mare, de obicei adversarul va cauta sa scape din acea pozitie sau macar sa preia pe alta parte a corpului presiunea, astfel expunandu-se la anumite tehnici.
Un al doilea scop este sa fixeze adversarul pe saltea, astfel incat tu sa ai initiativa si sa conduci meciului / sparring-ul.
Cum punem presiune? Presiunea este unul din cele mai grele concepte de predat si, de cele mai multe ori, abilitatea de a pune presiune eficient va creste odata cu experienta acumulata. Cu toate acestea, exista cateva sfaturi si idei generale ce trebuie intelese inainte ca asta sa se intample.
Primul element important de inteles este aliniamentul corpului fata de adversar, lucru despre care vom discuta mai jos.
Figura 1. In aceasta pozitie de control lateral, din punct de vedere strict al presiunii aplicate, avem urmatoarele elemente:
(3) Genunchii pe sol. Genunchii lasati pe sol reduc din greutatea ce poate cadea in adversar. Greutatea este preluata de saltea, nu de catre adversar. Ridicarea genunchilor, astfel sportivul stand pe varfuri, ar muta greutatea spre trunchi, deci pe adversar.
(2) Soldurile sus. Soldurile fiind deasupra genunchilor, formeaza o structura de sustinere a greutatii impreuna cu acestia, lucru ineficient atunci cand discutam strict de presiunea pusa. Mai simplu spus, greutatea soldurilor se duce in genunchi, apoi in saltea, in loc sa se duca in adversar.
(1) Suprafata de contact intre cei doi sportivi. Sportivul top foloseste tot trunchiul ca suprafata de contact intre el si adversar. Astfel, toata greutatea va fi distribuita pe o suprafata mare, fiind ineficient pentru aplicarea presiunii. Un alt lucru de observat este faptul ca linia umerilor sai este paralela cu solul, lucru ce mareste la maxim suprafata de contact intre el si adversar.
Concluzii dupa Figura 1:
- Genunchii pe sol reduc din presiunea pe care o pui.
- Cu cat suprafata de contact intre tine si adversar e mai mare, cu atat scade eficienta presiunii.
In Figura 2, putem observa un control lateral diferit fata de prima figura.
(1) (2) una din primele diferente pe care le putem vedea este ca sportivul de deasupra sta pe varfuri pentru a putea tine genunchiul stang ridicat de pe sol (astfel adaugand presiune pe adversar) si pentru a putea impinge, tot pentru presiune mai mare.
(3) Foloseste genunchiul drept pentru a bloca soldul adversarului astfel prevenind eventuale incercari de iesire catre el.
(4) Foarte important, sportivul de deasupra impinge soldurile si pieptul in fata (in adversar) pentru a pune presiune direct pe toracele acestuia.
Astfel avem punct de contact cu solul la degete picioarelor si la genunchiul drept.
Daca ar fi sa privim aliniamentul celor doi in comparatie ar arata cam asa:
Modificarea cea mai importanta dintre 1 si 2 este ca in Figura 2, sportivul a impins bazinul (2) in fata, astfel corpul sau avand un aliniament aproape de o linie dreapta (daca privim din aceeasi perspectiva ca in figura 1). Aceasta schimbare poate avea loc doar daca duce picioarele in spate pentru a face loc bazinului. Facem abstractie de picioare pentru ca degetele vor fi tot timpul pe saltea, in ambele cazuri.
Concluzii dupa Figura 2:
- Pentru a aplica presiune, impinge bazinul si pieptul in fata in trunchiul adversarului. Gandeste-te la o miscare asemanatoare unei indreptari.
- Minim un picior in spate si greutate doar in varf. Genunchiul trebuie dezlipit de sol, fie si un milimetru, pentru a putea pune presiune eficienta.
- In functie de situatie poti sau nu face acelasi lucru si cu celalalt genunchi.
Al doilea element pentru a intelege presiunea sunt chiar prizele sau alte elemente de control obtinute. Prizele eficiente pot amplifica astfel efectul presiunii. Un exemplu este gulerul si underhook-ul din control lateral, atunci cand fortam privirea adversarului in directia opusa fata de noi. Astfel, corpul sau nu se mai poate intoarce catre noi pentru a recupera garda.
Al treilea element si probabil cel mai greu de stapanit este cum sa reduci suprafata de contact dintre tine si adversar pentru o presiune foarte mare.
Desi mai sus am discutat doar de controlul lateral, aici vom da un exemplu intr-o pozitie diferita, unde acest aspect pus in practica.
Spre deosebire de Figura 2, primul lucru pe care-l vedem este ca aici, in loc ca soldurile sa fie jos, ele sunt sus. Avand soldurile ridicate sus, precum si genunchii, presiunea exercitata in trunchiul sportivei de jos va fi una foarte mare.
Genunchii sunt usor flexati pentru a putea permite deplasare si ajustare rapida a pozitiei.
Insa mai exista un detaliu, un detaliu greu de vazut in poza, ce-l stiu doar cei ce au fost pusi in pozitia respectiva de catre un sportiv experimentat. Bernardo Faria (sportivul de deasupra) isi roteste usor triunchiul, astfel incat umarul sau drept sa intre in plexul sportivei de jos. Asta inseamna doua lucruri. Primul, a micsorat foarte mult suprafata de contact (de la intreg trunchiul cum avem in Figura 1 la a avea doar umarul ca suprafata de contact). Doi, toata acea presiune deja mare si care deja cade intr-un punct cu o suprafata de contact mica (astfel fiind deja foarte incomoda) se duce in plex, o zona cu adevarat sensibila la astfel presiune. Bernardo bifeaza astfel urmatoarele elemente:
- Aliniament bun pentru a genera presiune mare (soldurile sus, genunchii sus, presiunea cade de jos in sus, dinspre solduri catre umar).
- Suprafata de contact redusa (toata presiunea cade in umar).
- Presiunea se duce intr-un punct sensibil al adversarului adica plexul.
- Prizele ii imbunatatesc radical eficienta tehnicii, avand o mana pe sub un picior si cealalta peste picior, adversarului fiindu-i foarte greu sa iasa de acolo, avand ca varianta usoara doar sa dea depasirea de garda.
Nu intamplator aceasta depasire este una din cele mai eficiente depasiri de garda si una foarte problematica pentru cel de jos.
Pe final cateva concluzii:
- Initial, presiunea o poti regla prin ajustarea genunchilor (ridicati de pe saltea, fie si un milimetru), ajustarea soldurilor (pentru control lateral inseamna de obicei sa impingi soldurile in adversar) si ajustarea picioarelor (in spate, unul sau ambele intinse, pe varfui, de preferat fara contact cu solul). Indiferent de pozitie, aliniamentul e controlat din solduri, genunchi si pozitionarea talpilor. Acestea sunt cele trei puncte pe care le poti ajusta pentru a-ti schimba aliniamentul.
- Intotdeauna stabilitatea proprie trebuie sa fie primara ca importanta. Luand ca exemplu Figura 3, daca Bernardo ridica soldurile mai mult de atat prin apropierea picioarelor, se expunea la a fi dat peste cap. Astfel, vrei sa cauti punctul ideal de presiune si stabilitate maxima.
- Cauta prizele care iti imbunatatesc cel mai mult controlul si stabilitatea in acea pozitie. De obicei vorbim de guler si underhook pentru control lateral.
- Cand esti confortabil cu cele de mai sus, poti incepe sa incerci diverse metode de a micsora suprafata de contact cum ar fi sa te intorci pe o parte (kesa gatame), etc. Depasirea Over Under din Figura 3 este un bun exercitiu pentru a intelege asta. Un partener te poate ajuta spunandu-ti cand e cel mai dureros pentru el. Un alt exercitiu pe care il poti incerca este sa-ti rogi partenerul sa numere cu voce tare incepand de la unu, in timp ce tu pui presiune din control lateral. Daca pui presiune eficient, ii va fi dificil sa numere cu o voce clara si normala.
- Cauta ca, pe cat posibil, presiunea pe care o pui sa o pui pe puncte mai vulnerabile precum plexul, coastele, etc.
- Tine intotdeauna cont de UNDE vrei sa pui presiunea. Conceptele sunt valabile indiferent ca vrei sa pui presiune pe trunchi sau pe picioare pentru a le putea ingropa si depasi garda.
- A avea un gameplan orientat pe presiune de cele mai multe ori inseamna ca va fi un gameplan mai static, fara prea multa viteza, astfel ca trebuie sa ai asta in considerare.
0 Likes1 View0